O minte care cunoaște mulțumirea

Avem nevoie de hrană pentru a mânca, de o casă în care să locuim și de bani pentru a susține viața de zi cu zi. Este prețios să asigurăm ce ne trebuie și să avem grijă de trupul și de viața noastră de zi cu zi. Doar pe această bază ne putem face propria muncă și putem trăi împreună cu ceilalți. Învățătura de astăzi nu neagă această nevoie. Ea ne cere să examinăm momentul în care mintea care pregătește ce este necesar se transformă în dorință fără sfârșit.

La început căutam lucruri de folosit în viața de zi cu zi, dar, în scurt timp, a avea mai mult poate deveni centrul zilei. Chiar și când ne odihnim, ne gândim la ce să obținem în continuare și ne temem că cineva ne-ar putea lua sau că am putea pierde ceea ce avem deja. Lucrul poate fi în mâna noastră, dar mintea nu este liberă. În loc să privim doar la ce avem și cât de mult, trebuie să privim înapoi la felul în care se mișcă mintea noastră atunci când se agață și se ține strâns.

Odată ce apare comparația, chiar și ceea ce era suficient începe să pară puțin. Propria noastră viață poate să nu ducă lipsă de nimic, și totuși vederea cuiva care are mai mult ne poate face brusc să ne simțim mici. Această minte nu se oprește la posesiuni. Se poate extinde la cunoaștere, statut și chiar la respectul pe care îl primim de la ceilalți, dorind să le afirme și să le apere. Când apare mintea care se măsoară cu ceilalți, privește din nou la ceea ce ai cu adevărat nevoie chiar acum.

Imaginează-ți pe cineva ținând strâns cu ambele mâini un coș cu fructe. Chiar și cu destul de mâncat deja adunat, vederea unui coș mai mare din apropiere strânge și mai tare strânsoarea. Temându-se să nu-l scape, dar incapabil să-l lase jos. Aceasta este o imagine din viața de zi cu zi, menită să ajute la înțelegerea învățăturii de astăzi. Nu coșul în sine, ci mintea incapabilă să-l lase, este cea care ne poate epuiza.

Ceea ce budismul numește dana, sau dăruire, este practica de a examina această minte care se agață și de a oferi ceva din ea. A da cuiva ce are nevoie este prețios, dar a adăuga la asta mândria 'eu am fost cel care a ajutat' creează un alt tip de posesie. În loc să te agăți de reacția sau lauda celui care primește de fiecare dată când dai, încearcă să lași deoparte, chiar și puțin, atașamentul față de ceea ce este 'al meu.' Ceea ce contează nu este cât de mult ai dat, ci felul în care se schimbă mintea.

Chiar și având mult, dacă vrem mereu mai mult, este greu să simțim un sentiment de suficiență. Se deschide spațiu în minte atunci când avem grijă de viața de care avem nevoie cu ceea ce avem deja și știm să oferim, în limitele ei, ceea ce putem împărtăși. Mulțumirea nu înseamnă să ne întoarcem spatele nevoilor vieții sau să nu avem nimic deloc. Ea începe prin a folosi cu recunoștință ceea ce avem astăzi, observând mintea care vrea mai mult și se teme de pierdere, și oferind singurul lucru pe care îl putem împărtăși.