Pocăința este calea de a reveni la o minte limpede.

Pocăința în budism este diferită de regretul simplu. Dacă ai rănit sau ai provocat durere cuiva, trebuie mai întâi să te uiți la asta cu sinceritate. Dacă îți ascunzi greșelile sau insisti că nu este vina ta până la sfârșit, devine dificil pentru cealaltă persoană și inima ta devine mai strâns închisă.

Există recunoaștere în pocăință. Conține o inimă care poate spune: „Am greșit”, o inimă care recunoaște rușinea și o inimă care decide să nu repete aceeași greșeală din nou. Această inimă nu este o inimă care se autodistruge umilindu-se, ci o inimă care se îndreaptă înapoi pe calea cea bună făcând.

Dar pocăința nu înseamnă să rămâi în trecut. Asta nu înseamnă că ar trebui să încetezi să mai verse lacrimi când vezi greșelile tale. Înseamnă să recunoști, să-ți ceri scuze pentru ceea ce trebuie să-ți ceri scuze și să mergi din nou într-o direcție curată. Pocăința este o practică deoarece duce la acțiuni noi.

Mintea originală este ca soarele. Norii pot acoperi soarele, dar nu pot elimina soarele însuși. De asemenea, greșeala poate acoperi inima, dar nu spurcă complet natura pură originară. Așadar, pocăința nu înseamnă a dispera și a spune: „Am terminat”, ci a recunoaște norii care ne blochează și a se întoarce spre lumină.

Adevărata pocăință începe cu recunoașterea a ceea ce ai greșit, dar nu se termină aici. Trebuie să credem în mintea noastră originală limpede și să mergem atât de departe încât să ne schimbăm acțiunile de astăzi pentru a evita repetarea acelorași greșeli. În acel moment, pocăința devine nu o povară a vinovăției, ci o ușă spre practică.