Chiar și o trezire înaltă se coace pe rând.

Când urcăm pe un munte înalt, nu putem să alergăm deodată. Pe măsură ce altitudinea crește, respirația se schimbă, iar corpul trebuie să se adapteze la noua înălțime. Dacă genunchii sau spatele sunt slabe, mai întâi au nevoie de îngrijire. Antrenăm corpul din partea de jos și ne odihnim la fiecare etapă. Dacă luăm muntele ușor și ne grăbim în sus, corpul obosește înainte ca poteca să fie parcursă cu adevărat.

Practica este similară. Într-un anumit moment, putem vedea clar direcția minții. Cu toate acestea, a-l vedea o dată nu înseamnă că vechile obiceiuri și șovăielile dispar dintr-o dată. Pentru că am văzut-o, trebuie să mergem și mai atent. Acum că știm unde să mergem, avem nevoie de timp pentru a învăța acea cale cu trupul și mintea.

Învățătura numită trezire bruscă și cultivare treptată arată această ordine de practică. Chiar dacă vedem brusc direcția trezirii, există un proces gradual de lustruire, astfel încât să nu se cutremure în viața de zi cu zi. Așa cum o persoană care știe unde este vârful nu urcă neglijent, un practicant nu ar trebui să rămână în gândul „Am văzut mintea”, ci ar trebui să-l confirme în viață pas cu pas.

Un munte înalt ne face umili. Când ne gândim la Muntele Sumeru sau la un munte sacru, știm că a dori să urcăm nu este suficient. Sunt necesare pregătire, ordine, respirație și odihnă. Practica este aceeași. Când mintea tremură, liniștim din nou respirația. Când dorința trece înainte, încetinim cu un pas. Ceea ce știm trebuie practicat și maturat în viață.

Chiar și un munte pe care nu îl putem urca fizic poate deveni o cale de practică mentală. Chiar dacă corpul nu poate merge acolo, putem învăța că atunci când mintea se zguduie, lumea se zguduie, iar când mintea este nemișcată, nu se mișcă, ca un munte. În cele din urmă, ceea ce contează nu este să vorbesc despre summit, ci cu ce fel de minte fac un singur pas de astăzi.